Consiliul Armanilor, in dezacord cu Academia Romana

Recent, Academia Romana a organizat o actiune dedicata armanilor, actiune care nu a cuprins, in acceptiunea Consiliului Armanilor,pozitiile oficiale ale etniei. Redam, mai jos, pozitia Consiliului Armanilor fata de manifestarea Academiei.

“Academia este locul care ar trebui să adăpostească minţile cele mai luminate, ideile cele mai înintate, teoriile cele mai avansate. Este instituţia care ar trebui să nu cedeze unor tendinţe extreme, bazate pe argumente futile sau eronate, instituţie care să permită căutarea adevărului şi numai a adevărului, ştiind că orice fals dovedit ar compromite pe termen lung credibilitatea sa şi bineînţeles pe a celor pe care-i reprezintă.

Este ceea ce ar trebui să facă şi Academia Română, încă de la înfiinţarea ei. Şi, totuşi, în vremea din urmă, Academia Română pare să fi rămas ultima instituţie care nu s-a reformat după teribila degradare suferită în vremea perioadei de tristă amintire, de dinainte de 1990. Această imagine teribilă este dată de poziţia insutenabilă pe care Academia Română sau cel puţin cei care se erijează în numele ei, cu privire la o chestiune extrem de complexă şi cu întindere cu mult dincolo de graniţele României.

Este vorba despre chestiunea Armânilor, o comunitate ce se încearcă a fi ascunsă, din cauza numeroaselor bâlbâieli pe care le-a produs guvernanţilor sau intelectualilor Români de mai bine de un secol.

Nu ne vom opri în această analiză asupra modului în care a fost tratată această problemă în decursul timpului. Contextul în care a fost abordată problema a determinat de cele mai multe ori exagerările şi evident a furnizat şi scuzele care se impuneau. Ne referim aici la perioada formării şi fundamentării statelor naţionale, când multe dintre statele naţionale au funcţionat la fel, căutând să-şi extindă aria de influenţă bazându-se pe argumente nu totdeauna reale.

Astăzi Europa încearcă să se reunifice, respectând diversitatea etnică atât de des contestată sau ignorată, provocând de cele mai multe ori războaie sau confruntări cu consecinţe catastrofale.

François Mitterand, deşi contestat în multe privinţe pentru erorile făcute în gestiunea internă a Franţei, a surprins într-o singură frază acest adevăr esenţial care a caracterizat Europa ultimelor secole. Adresându-se francezilor înaintea referendumului care trebuia să aprobe tratatul de la Maastricht în 1995, le-a spus următoarele : “am să vă cer să renunţaţi la ceea ce pare aproape imposibil de acceptat, la naţionalism. Acesta a adus Europei numai război şi nenorociri”.

Chiar dacă Franţa poate fi considerată naţionalistă pentru poziţia sa vis-à vis de conceptul de “minoritate naţională” trebuie recunoscut că a găsit o cale inteligentă de abordare a limbilor şi culturilor regionale, recunoscându-le prin Constituţie ca “patrimoniu naţional” şi le-a permis o protecţie de cea mai înaltă autoritate. În altă ordine de idei, Franţa nu şi-a permis niciodată să proclame comunităţi din afara teritoriului naţional ca “franceze”, deşi există cel puţin două comunităţi care vorbesc limba franceză. Este cazul Waloniei din Belgia şi a regiunii francofone din Elveţia.

Construcţie sprijinită încă de la început de Franţa, fără de care probabil ar fi rămas divizată între cele trei imperii, România trăieşte într-o teamă permanentă de a-şi pierde identitatea şi fruntariile. Născută în pripă şi crescută prea repede, România a avut tot timpul sindromul fragilităţii naţionale, inerente într-o construcţie evident multinaţională, dar vehement proclamată unitară din punct de vedere etnic. Absurdul situaţiei s-ar fi oprit aici dacă istorici ultranaţionalişti n-ar fi extins noţiunea

 

de “românitate” printr-o falsificare grosolană a termenului de “romanitate”, arogându-şi paternitatea pentru o întreagă parte a unui imperiu dispărut de 15 secole.

Este, în esenţă, ceea ce se întâmplă cu o parte a unui popor, descoperit târziu în secolul 19, căruia i s-a confiscat identitatea şi cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună i se repetă fără încetare că poartă numele de “aromân” şi nu vorbeşte decât un dialect al limbii române.

Vorbim aici de Armâni, demni urmaşi ai vechilor Macedoneni, prinşi în propria lor deschidere către universal, incapabili să trăiască închişi între frontiere construite de ei înşişi şi poate tocmai pentru aceea victime ale statelor naţionale la a căror eliberare şi construcţie au participat. Veniţi în România pentru a-şi salva fiinţa ameninţată de alţi moştenitori ai imperiilor mai vechi sau mai noi, au căzut în propria lor capcană, acolo unde li s-a spus că vor putea construi o Armânie.

Treziţi din coşmarul pe care au trebuit să-l suporte mai multe decenii, Armânii încearcă astăzi să-şi construiască un drum propriu, într-o Europă care nu poate fi decât diversă sau deloc, într-o Europă unde fiecare popor regional are dreptul la identitatea lui proprie, unde toleranţa trebuie să fie legea numărul unu.

Si iată că acum, când România a fost primită în sânul marii familii europene, Academia Română se asociază unor aşa zişi specialişti în istorie, lingvistică sau ethnologie, şi exact ca în perioada de tristă glorie pe care am evocat-o mai sus, foloseşte aceeaşi limbă de lemn, atât de puţin potrivită cu rangul său.

Repetarea permanentă a unor minciuni, nu le poate face mai credibile, iar falsificarea unor date, care mai devreme sau mai târziu se impun de la sine, nu ajută cu nimic la o construcţie serioasă.

Iată de ce credem că Academia Română trebuie să fie ea însăşi iniţiatoarea unei dezbateri fără tabu, în care să-i invite pe toţi cei care au o poziţie în chestiunea Armânilor şi să incerce să descopere adevărul atât de evident pentru cei mai mulţi dintre Armâni. Si anume că nu au aceaşi origine cu Românii dar asta nu-i împiedică să trăiască alături de ei şi să le respecte limba şi cultura, aşa cum ar trebui să o facă şi Românii vis-à-vis de ei.

Si asta pentru că în ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu a reuşit să le schimbe identitatea, aşa cum a afirmat-o chiar acad. Matilda Caragiu Marioţeanu. Cu puţin înainte să treacă în lumea celor Drepţi, Matilda a mărturisit că ultima poziţie pe care a luat-o în anul 2005 a fost la presiunea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (DPRP), structură în aparenţă ultra naţionalistă, de fapt beneficară a unor fonduri de care dispune fără nici un control.

Evenimentele din ultima vreme scot la iveală subordonarea Academiei Române, care la iniţiativa DPRP şi a Societăţii Macedo-Române, participă la organizarea unor acţiuni îndreptate împotriva Armânilor.

Vom aminti aici Congresul de la Tirana din noiembrie 2009, organizat în pripă şi superficial de către DPRP şi Societatea Macedo-Română ca o contrapondere la anunţatul Congres al Consiliului Makedon-Armânilor din 15 decembrie acelaşi an, la care fusese invitată şi Societatea Macedo-Română iar de curând Conferinţa organizată de Societatea Macedo-Română condusă de Ion Caramitru la Teatrul Naţional şi Conferinţa organizată de DPRP la sala drepturilor omului din incinta Parlamentului României.

Ambele evenimente, organizate pentru a arunca o umbră asupra sărbătoririi zilei naţionale a Armânilor de către Comunitatea Armânilor din România, aceeaşi care cere statutul de minoritate naţională pentru Armâni, scot în evidenţă disperarea celor care constată că voinţa Armânilor este de neclintit în demersul lor de a obţine acel statut. Sub acelaşi semn al disperării pare să-şi dezvolte

 

argumentele şi Societatea Macedo-Română, împinsă în faţă de DPRP, repetând la nesfârşit celor care-i mai ascultă că Armânii sunt Aromâni şi că ei nu vorbesc decât un dialect al limbii române. Mai nou, deşi fără nici o acoperire, auzim că “Vlahii” înseamnă “Români”, trecând peste absurdul situaţiei că poate jumătate din populaţia Greciei se declară “Vlahi”.

O concluzie tristă la această prezentare, a cărei ironie nu am vrut să o subliniem. DPRP ar putea dispărea în uitarea care de multe ori acoperă politicianismele ieftine sau încercările deplorabile ale unor structuri de a schimba cursul normal al lucrurilor.

Academia Română este însă condamnată să rămână şi din păcate va trebui să suporte discreditul pentru această lipsă de rigoare. O pată care nu va fi uşor de şters în confruntările viitoare care o aşteaptă inevitabil. A contribui ca şi până acum la dispariţia Armânilor ca identitate aparte, ar însemna să sece izvorul care a alimentat atât de considerabil atât Academia Română cât şi celelalte academii din Balcani. Iar pierderea ar fi imensă pentru toţi.”

 

 

Consiliul MakedonArmânilor

Biroulu Executiv

 

Preşedinte, Secretar General,

Yiani Mantsu Niculaki Caracota

 

 

 

One Comment

  1. Traian Tr. Cepoiu says:

    Foarte corectă observaţia. Academia Română nu îşi face datoria. Nu numai în acest caz, ci în multe alte cazuri

Comenteaza acest articol

css.php