Tarzan, copilul junglei… urbane

Il cheama Tarzan, are cinci ani si locuieste… sub cerul liber. Este povestea unuia dintre miile de copii romani pentru care soarta nu a fost deloc darnica. L-am gasit intr-o dimineata, dormind pe o bucata de burete asezata langa gardul Liceului Decebal. Oamenii treceau pe langa el fara sa-l vada, de parca s-ar fi confundat cu pavajul. Nimeni nu se oprea sa verifice daca macar mai respira sau sa-l intrebe ce e cu el, singur, pe strada, daca-i este foame ori sete. In aceeasi zi, spre seara, era in acelasi loc si se juca cu un mosorel pe care era infasurata o sarmulita. L-am intrebat daca-i e foame si a dat aprobator din cap. Nu mancase toata ziua, nu bause apa, doar statuse pe bucata de burete si-si asteptase mama, „plecata la munca, pe-aici“.

Tarzan nu are nimic din forta, curajul ori alura eroului al carui nume il poarta. Nu a fost crescut de animale, in jungla, dar nici viata lui nu seamana cu cea pe care toti ne-o dorim pentru copiii nostri. Destul de reticent, dupa ce i-am adus cate ceva de-ale gurii, baietelul a acceptat sa schimbe cateva cuvinte cu noi. Comunica destul de greu, dar, cel putin la prima vedere, nu are o problema medicala in acest sens, semn ca a crescut mai mult singur, fara sa socializeze cu copii de varsta lui ori alti adulti. Ne-a povestit ca a venit, cu mama si fratele mai mare, in Constanta, din Babadag, acolo unde ar avea o casa. Aici „locuiesc“ sub cerul liber, sau, atunci cand nu sunt alungati de altii asemenea lor, intr-o masina abandonata. Ziua, mama lui, despre care ne-a spus ca o cheama Amet Amide, pleaca la „munca“, impreuna cu fratele mai mare. Aduna de prin cartiere orice bucata de metal pe care sa o poata apoi vinde la centrele de reciclare. Tarzan ramane, in tot acest timp, singur, intr-un loc ales de mama lui, de unde nu are voie sa se miste. Femeia mai apare, din cand in cand, fie cu „recolta“ de metale, fie cu cate ceva de-ale gurii.

Are si un tata, dar nu stie despre el decat ca e „plecat afara, sa munceasca“, si nu l-a mai vazut de ceva vreme, asa ca tot greul pica in sarcina mamei. Mirajul unui oras mare i-a atras la Constanta, pentru ca la Babadag saracia a pus stapanire pe tot. Nici macar de prin gunoaie nu mai au ce sa adune. Asa ca toata vara vor sta aici, vor dormi pe sub garduri, sau pe banci, in parc, daca-i vor lasa oamenii legii.

Tarzan isi doreste cel mai mult o casa, in care sa stea cu mama si cu fratele lui, ar vrea sa mearga la scoala si sa aiba macar o jucarie a lui. Doar a lui, sa nu i-o fure baietii mai mari. Nu vrea sa auda de casa de copii, unde ar avea un pat curat, mancare si doctor care sa il ingrijeasca atunci cand se imbolnaveste, pentru ca stie ca asta l-ar desparti de mama. Iar mama nu-l bate niciodata si, atunci cand are o zi buna, ii aduce de mancare, ba chiar si haine, si incaltari… Jucarii nu i-a mai adus de mult, pentru ca nu a mai gasit, dar isi face singur, din ce se nimereste, asa cum a facut atunci cand l-am intalnit mesterind mosorelul cu sarmulita. S-ar juca si cu copiii de varsta lui, dar este alungat si apoi, oricum, nu are voie sa se departeze de culcusul pe care i l-a facut mama lui.

Cel mai trist in acest caz, deloc singular, nu este neaparat soarta copilului, care asa s-a nascut, asa a crescut, in saracie, ci, mai ales, reactia semenilor. Copilul care sta pe marginea aleii este invizibil pentru majoritatea covarsitoare a celor care trec pe acolo. Iar cei care l-au remarcat, il ignora, spunand ca, oricum, nu este nici primul, nici ultimul care cerseste. Extrem de putini sunt cei care mai simt mila pentru el si inca si mai putini cei care fac ceva sa-l ajute sa supravietuiasca. Sa fie saracia extrema spre care se indreapta tot mai multi romani o forma de dezumanizare?! Sa fie acesta tabloul care va deveni tot mai vizibil in viitorul apropiat?!

Netty Dumitrache

Subiecte: cazuri sociale